Aniversare.

Posted in auzite on December 7, 2012 by ubiquus

-Sunt foarte amărât, nu ţi-am găsit nimic.
-Nu-ţi face griji, am deja o grămadă de nimic.
-Da? Pot să văd şi eu? Dintotdeauna am fost curios să ştiu cum arată o grămadă de nimic.
-Din păcate nu ţi-o pot arăta. Nu o ţin aici.
-Dar unde?
-Nicăieri.

Tao?

Posted in auzite on November 5, 2012 by ubiquus

Pe un drum, un june ucenic întâlneşte un bătrân maestru zen:
-Prea-înţeleptule, cum ajung la nirvana?
-Nu ştiu, şi eu sunt în trecere.

George, trăznitul junglei.

Posted in auzite, vazute on October 3, 2012 by ubiquus

George este la a treia cafea în ultimele patruzeci şi cinci de minute. Îşi priveşte cu nerăbdare ceasul şi încearcă să împingă cu forţa minţii minutarul pe cadranul alb. Încercările sale sunt evident dejucate de imobilismul limbii metalice, care se încăpăţânează să arate ora trei şi un sfert după-amiaza. Încă două ore şi ceva până la sfârşitul conferinţei, îşi spune George, vărsându-şi cu un aer fatalist laptele în cafea şi aşezându-şi cana fierbinte pe genunchi, deasupra mapei negre de vinilin. 

Da, stimaţi participanţi, nu negăm evidenţa, sunt anumite dificultăţi. Se impune o rafinare atentă a modelului. Să ne oprim puţin asupra procedurilor de tratare. Putem interpreta datele în multiple feluri. Trei şi patruzeci şi cinci. O abordare exhaustivă este practic imposibilă. Această chestiune trebuie pusă în context. Permiteţi-mi să dau două exemple. Vă mulţumesc, domnule preşedinte. 

George priveşte în jur, căutând un sprijin moral, un zâmbet de simpatie, o frunte destinsă măcar. Publicul este însă foarte concentrat, îndreptându-şi ochii perechi-perechi către prezidiul din lemn de nuc. Subiectul este de o importanţă capitală, iar tematica generală una de mare actualitate. George simte cum îi apar broboane de sudoare pe frunte din cauza atmosferei fierbinţi din sala-amfiteatru. Programul nu mai prevede nicio pauză şi deja acele îngheţate ale unei crampe stomacale îi încearcă la maximum capacităţile de autocontrol şi de disimulare. Un scaun scrâşneşte acut pe podeaua cerată şi câteva duzini de sprâncene se încruntă în serie, oferind perspectiva unui stol de cocori albi zburând spre înalte zări academice. George se strânge cocoloş în scaunul său inconfortabil, ca un făt aşteptându-şi botezul în naosul unei biserici. 

Aş dori să vă supun atenţiei o chestiune mai delicată. Să ne oprim o secundă pentru a reflecta. Mă asociez antevorbitorului meu. Suntem departe de identificarea unei soluţii. Patru şi zece. Este vorba despre un proiect ce acoperă o arie largă de interese şi care este implementat cu o serie impresionantă de parteneri externi. Sunt bucuros să aflu că acest proiect ambiţios întruneşte aprobarea dumneavoastră unanimă. Vă mulţumesc tuturor pentru contribuţiile aduse. Deja? E doar cinci fără un sfert. Ţin să remarc spiritul constructiv al dezbaterilor. Ultima jumătate de oră o vom dedica unei sesiuni de întrebări şi răspunsuri. Ah! Aşa da. 

George ridică o mână în aer. Doreşte să ia cuvântul. Surprinzător, îl obţine. Doamnelor şi domnilor, stimate conferenţiar, mă puteţi împuşca direct în cap, vă rog? Aşa o să sufăr mai puţin. Vă mulţumesc pentru atenţie.

Tlaloc.

Posted in vazute on September 17, 2012 by ubiquus

-O să plouă, spuse.
Şi dintr-odată cerul porni să-şi reverse stihiile peste lume.
-Cred că va dura, adăugă.
Şi ploaia se puse pe durat.

La capătul celălalt al oraşului, un bărbat de vârstă medie înainta precaut printre bălţile ce luaseră forma denivelărilor trotuarului. Era atât de concentrat în întreprinderea sa minuţioasă încât deseori atingea cu umărul sau chiar lovea în plin alţi trecători grăbiţi. Datorită vântului, umbrela neagră din pânză îi juca haotic deasupra capului, dezgolindu-i capul şi umerii şi expunându-l intemperiilor. Umbrela se balansa frenetic în aer, la rândul ei, lovind aleator alte umbrele ori oameni, vitrine, stâlpi de felinar şi indicatoare rutiere.

Pentru cineva destul de atent, aflat la adăpost, tot acest balet improvizat ar fi apărut ca o manifestare ilară a unui spirit ludic sau tulburat. Pe stradă, însă, nimeni nu părea a-i da atenţie omului cu umbrelă de pânză neagră, dacă nu ţinem seamă de câteva cuvinte mai puţin elegante aruncate în grabă printre dinţi.

Bărbatul înainta rapid, frenetic, cu o urgenţă mută şi eficientă.

Drumurile noastre toate.

Posted in amor, amar on September 12, 2012 by ubiquus

Dupa ani de la absolvirea scolii, ei se întâlnesc:
-De ce nu a mers între noi?
-Pentru ca ma intimidai.
-De ce te intimidam?
-Pentru ca nu vorbeai niciodata.
-Nu vorbeam pentru ca ma intimidai.
-De ce te intimidam?
-Pentru ca vorbeai prea mult.
-Vorbeam prea mult pentru ca ma intimidai.
-De ce te intimidam?
-Pentru ca nu vorbeai niciodata.

E noapte în Madagascar.

Posted in sinestezii on July 13, 2012 by ubiquus

Noaptea se aşternuse suverană peste atelierul auto autorizat RAR
Un domn cu miopie avansată se apropie de recepţionista roşcată

Am scris patru piese de teatru şi aş dori să le publicaţi
Vă rog să păstraţi liniştea aici ne ocupăm cu mai nimic
Dar toate dialogurile sunt savuroase şi proaspăt culese
Nu nutresc această dorinţă pe la noi nu trece tramvaiul

Lumina artificială intra rece în colţuri şi-n suflete fără fond
Un nudist săruta fierbinte fundul unei forme pe cimentul gol

Să nu uitaţi însă şi colţurile sufletelor
Dar nu înţeleg ce vreţi să-mi sugeraţi
Rozele sunt moi violetele sunt dulci
Niciodată nu voi da şpagă adio d-ră

Tăcerea se aşternuse suverană peste cooperativa agricolă
O femeie cu braţele pline de rozmarin strigă către grajduri

Vreau să mă iei sălbatic aici pe masa de sticlă
No stai binişor cucoană ca n-a intrat încă marfa
Nu-mi trebuie scenele astea goale ies în culise
Zău ouă nu mai avem carne ne bagă de mâine

Deasupra capetelor stelele clipeau complice pe cer
Un inginer de sistem repornea serverul legii morale

Revedere în sepia.

Posted in simtite, vazute on June 26, 2012 by ubiquus

Cei doi băieţei alergaseră toată ziua prin parcurile cochetului orăşel montan. Epuizaţi după o zi petrecută în aerul ozonat al înălţimilor, ei înaintau tăcuţi, umăr lângă umăr, cu capetele plecate, pe strada care îi ducea acasă. În spate, tatăl celor doi urmărea îndeaproape ascensiunea sisifică a micuţilor, purtându-i cu privirea, cu gândul departe dar cu sufletul extrem de aproape.

Drumul avansa pieptiş – ultimii metri ce duceau către casă se cereau urcaţi în pantă abruptă – copiii resimţeau vizibil plumbul turnat în picioare de o zi plină – păşeau cu greutate, icnind subţire la fiecare pas.

Cu un zâmbet, tatăl le strigă din urmă:

-Greu la deal cu boii mici.

Cei doi copilaşi oftară sincron. Cel mai scund dintre ei răspunse cu năduf:

-Greu la deal cu boiul cel mai mic!