Virgula.

-Asa îmi vine uneori sa nu pun nici o virgula…

-Pai nu pune, atunci.

-Da, dar îmi plac.

-Aha, deci îti plac virgulele.

-Ei na, ce-ti veni?

-Pai nu spusesi tu de virgule?

-Ei, ce nu spune omul…

(Scurta pauza)

-Bun, deci cum e cu virgulele?

-Ce virgule, omule?

-Ai spus mai devreme ca-ti plac virgulele!

-Asa am spus?

-Da, si ca uneori îti vine sa nu pui nici o virgula.

-Si-asta tot eu am spus-o?

-Tot.

-Sigur?

-Sigur, sigur.

-Sigur n-am spus.

-Ce n-ai spus?

-Despre virgule.

-Ca îti plac?

-Da.

-Sau ca nu ai chef sa pui virgule?

-Da.

-Uneori.

-Da.

-Deci nu ai spus nici una nici alta.

-Da, se poate spune asa.

-Dar se poate sa fi si spus.

-Desigur… n-avem de unde sa stim.

-Ba avem. Te-am auzit eu.

-Asta e parerea ta.

-Nu e parere, e fapt.

-Fapt, fapt.. Te grabesti la vorbe mari.

-Nu ma grabesc. Sunt gata sa-ti ascult parerea.

-În ce privinta?

-In privinta virgulelor.

-Ce virgule?

-Cele care iti plac.

-Ah, acelea.

-Deci recunosti ca iti plac.

-Nu, n-am zis asta.

-Dar ai spus ‘acelea’, ai recunoscut un fapt.

-Fapt, fapt.. Te grabesti…

-Stiu, la vorbe mari.

-Vezi? Singur recunosti ca exagerezi. Ce ai cu mine?

-Nimic. Vreau doar sa stiu cum ramâne cu chestiunea.

-Chestiunea?

-Da, cu virgulele.

-De ce, ce-i cu ele?

-Nu-i nimic, tocmai de-aia mi s-a parut interesanta ideea ta.

-Ideea, da.

-Interesanta, ideea.

-Stai, care idee?

-A ta.

-Ah, a mea.

-Buna.

-Da, buna.

(Amândoi îsi sterg mâinile de halatul albastru).

-Hai sa punem cerneala în tiparnita.