Fosteriana.

Se facuse noapte. Prin întunericul apasator, în viscolul muscator, printul continua sa înainteze. Mergea fara scop. Ceea ce reprezentase pentru el viata disparuse. Si nu oricum, ci pentru totdeauna…

Printul fusese foarte încântat atunci când tatal sau, maretul împarat, îi daruise cocheta gradina din spatele palatului de vara. Intotdeauna crezuse ca avea nevoie de un loc aparte, unde sa traiasca si sa mediteze departe de tumultul cetatii.

Printul fusese fericit sa vada ca în gradina sa convietuiau armonios unele dintre cele mai rare exemplare ale florei si faunei pamântesti. Arbori plini de verdeata si de fructe, flori înmiresmate si placute privirii, insecte ametite de betia de culori, pasari vesele si jucause, umplând vazduhul cu cântul lor… O energie intensa vibra în atmosfera: bucuria vietii.

Printul completa gradina prin prezenta sa, iar gradina completa viata tânarului. O legatura trainica se stabilise în cel mai natural mod posibil.

Apoi aparu ea, Fosteriana. Ochii sai atât de negri, buzele atât de rosii, trupul ei atât de subtire se rasfrânsera în privirea melancolica a tânarului. El nu o vazu de la început, ascunsa între ierburile din gradina luxurianta. Din ascunzisul sau, ea îl privea, sorbindu-i cu nesat soaptele, urmarindu-i cele mai neînsemnate gesturi.

Trecu o vreme, si ea iesi încet dintre ierburi. Printul se apropie pe data fascinat si o mângâie tandru, spunându-i cele mai dulci si mai înfocate vorbe pe care ea le auzise pâna atunci. Era deja prea mult pentru o prima vedere. Treptat, roseata obrajilor fini i se accentua, si nu putea schimba nimic în legatura cu asta.

Insa primul pas fusese facut. Poate si de aceea tot ceea ce urma îi paruse atât de normal. Exista într-un fel sau altul o logica prestabilita, pentru existenta ei, pentru sentimentul pe care îl nutrea în ascuns fata de alesul inimii ei (nici nu îndraznea sa o numeasca dragoste, caci simpla pronuntare a acestui cuvânt o facea sa roseasca subit). Cel mai important, reactiile printului o faceau sa creada, sa simta din tot sufletul ca acest minunat sentiment era împartasit.

Ea nu gresea cu nimic. Printul nu avea ochi decât pentru ea, trecând cu vederea falnicii arbori, ajunsi deja la vârsta maturitatii, ignorând covorul de flori desfasurat ca un omagiu viu la adresa celui ce urma sa mosteneasca într-un viitor apropiat tronul împaratiei. Nici macar trilurile pasarilor sau forfota neîncetata a harnicelor insecte nu aveau un efect notabil asupra printului.

Timpul se oprise în loc. Cel putin asa credeau cei doi, de acum înlantuiti într-o îmbratisare unica prin desavârsirea unei pasiuni împartasite. Pentru prima oara, dragostea era egal si ideal împartita între doua fiinte din univers.

Ea dorea ca acest minunat lucru sa nu se termine niciodata. El îsi aduna în priviri si în glas toata autoritatea daruita prin nastere unui ales pentru a confirma sub forma unui juramânt sacru aceasta dorinta a ei. ‚Vom ramâne de-a pururea împreuna’, visa el privind la cerul albastru.

Intr-o zi sumbra de toamna, Fosteriana disparu, nelasând în urma decât umbra vaga a unui ideal si un parfum efemer de fericire. Plecase fara un cuvânt, fara un semn oarecare. Deznadejdea printului era fara limite.

Trei etape se succedara în saptamânile care urmara, trei etape definitorii pentru viata printului. Acesta începu prin a ordona cautarea ei în tot regatul, apoi în toate împaratiile vecine. Cautarea fu fara rezultat, si printul cunoscu o criza acuta de singuratate. El trai sapte zile si sapte nopti fara hrana, refuzând totodata orice compasiune omeneasca.

Toti fura uimiti atunci când, într-o zi mohorâta de octombrie, printul porni la drum. Nu ceda nici rugamintilor tatalui sau, nici plânsetelor mamei sale. Decizia se citea pe chipul sau: pleca în lume în cautarea fericirii sale pierdute. Era o hotarâre prea utopica pentru gustul batrânului împarat, dar acesta îsi asigura cu întelepciune fiul ca are încredere în judecata sa si îi darui cel mai frumos armasar din herghelie – Toriam, supranumit ‚Fulgerul noptii’.

Printul nu se grabea. Stia ca avea de cautat îndelung pentru a-si atinge scopul. Pe calul sau iute, colinda Pamântul în lung si-n lat. Asa trecu iarna, cu viscolul ei teribil, si veni primavara.

Cugetând la acest binecuvântat anotimp si la natura ce îsi revenea la viata ca printr-un miracol, printul se aseza absorbit pe o stânca, la marginea unei poienite înverzite. Acolo el visa ca o pasare cu cioc portocaliu se coborâse din ceruri, parasindu-si tovarasele de zbor, pentru a-l întreba care este cauza nefericirii sale.

Aflând detaliile povestii printului, pasarea îi ciripi acestuia ca cea pe care o cauta de atâta vreme se gasea foarte aproape. Plin de nerabdare, tremurând de emotie, printul ruga pasarea cu cioc portocaliu sa-l conduca în locul mentionat, promitându-i o rasplata foarte generoasa. Pasarea refuza rasplata, dar îl îndruma, batând din aripi, catre o casa ce se zarea într-o vale strajuita de o mândra padure de artari.

Printul se apropie cu sfiala de casa, si inima îi tresari subit, caci o zari. Era ea, Fosteriana, în toata splendoarea ei naturala, parca mai frumoasa ca niciodata, la umbra unuia dintre arbori. Incet, printul se apleca cu delicatete peste scundul gard de fier si o saruta aprins pe buzele-i rosii, luând-o prin surprindere.

Iar ea fremata usor, poate si din cauza unei adieri de vânt, caci ce poate fi mai sensibil decât o floare de lalea…  

Impresurat de întunericul apasator, flagelat de viscolul muscator, printul se opri în loc si se prabusi în zapada moale, la picioarele obositului sau armasar, Toriam. Incet, viata se scurse din el, pentru totdeauna.