Dl. Facorice.

Suna la usa. Privesc pe vizor, dar ochiul mi se afunda într-o mare de întuneric. Suna iar, ceva mai insistent.

-Cine este? întreb. De dincolo, se aude un mormait putin inteligibil.
-Cine? repet întrebarea.
-Mrmmmrlllivraremrllrrl, disting. Deschid.

Un individ de înaltime medie, brunet, palid, încercanat, purtând blugi si o bluza rosie îsi freaca talpile de presul de pe palier. Lumina din hol îi bate în ochi si îl incomodeaza vizibil. Pare ca încearca sa-mi distinga trasaturile si nu reuseste. Isi strânge ochii si riduri prelungi i se aduna pe tâmple, pâna aproape de linia scalpului.
-Pot sa intru, va rog? Nu e lumina aici, zice, mai clar de data asta.
-Cu ce spuneati ca va pot ajuta? îi raspund, ramânând de-a latul usii.
-Pai, ati comandat trei pizza quatro stagioni, nu? spune.
-Nu, nu am comandat pizza, zic.
-Ah, bine. Si ce ati comandat, atunci? continua, privind cu un ochi într-o geanta masiva de pânza pe care o poarta pe umarul drept.
-Nimic. Nu am comandat nimic, azi.
-Trebuie sa fi comandat ceva, doar am venit. Uitati: adresa corespunde.
-Va zic cu siguranta ca nu am comandat nimic. Am ajuns acasa de curând, si nu am sunat nicaieri de pe drum.
-Poate sotia? Cineva din familie?
-Locuiesc singur.
-Ooo, chiar singur? N-aveti nici macar un câine, o pisica, ceva?
-Poftim? Ce… ce va priveste pe dumneavoastra asta?
-Ah, nu ma priveste. Doar spuneam: e mai placut sa ai un animalut pe lânga casa. Te întâmpina la usa, te priveste cu ochi mari, sta pe genunchi la tv si seara adoarme la picioare. Mai ales iarna, e foarte practic. Va zic, un câi…
-N-are importanta. Auziti, stimate domn, sunt convins ca ati gresit adresa. Mai bine mergeti sa verificati si sa livrati comanda înainte sa se raceasca pizza.
-Pai nu, ca nici nu aveam pizza.
-Nu aveati pizza?
-Nu, nu, doar întrebam. Si daca va trebuia pizza, va rezolvam imediat. Sau altceva.

Privesc pe jumatate amuzat, pe jumatate enervat, la omul cu bluza rosie din fata mea. Nu vreau sa-i închid usa în nas; în plus, a reusit sa-mi atâte curiozitatea, în mod bizar. Ma sprijin cu un umar de cadrul usii si întreb:
-Altceva, ce?
-Orice aveti nevoie.
-De-ale gurii, în speta.
-Mâncare si altele, sigur.
-Ce altele? Nu sunteti de la o companie de catering, de livrare la domiciliu?
-Aaa nu, eu sunt independent.
-Cum asa, independent?
-Adica merg la oameni acasa, vad ce au nevoie, si fac rost.
-Cum ar fi, sa zicem, plutoniu.
-Ei, nu va bateti joc, eu chiar eram serios.
-Bine, domnule, sa admitem. Mergeti din casa în casa si raspundeti nevoilor oamenilor…
-Ba chiar mai mult, daca îmi dati voie. Rezolv probleme. Repar toalete, pun tapet, am grija de copii, gatesc, fac curat, orice va trebuie, sa stiti. Am si referinte.
-…Cu referinte! Oho, nu va încurcati, sunteti un adevarat profesionist.
-Simt ca sunteti un pic tendentios, dar va multumesc pentru compliment. Este si definitia pe care mi-as da-o, mai întâi si mai întâi. Sunt un profesionist. Si rezolv orice.
-Mai putin treaba cu plutoniul. Nimeni nu e perfect.
-Mda. Nimeni nu e perfect. Dar în rest, sa stiti, va rezolv.
-Haha, bun, bun. Uite, facem asa: revino mâine dupa-amiaza…
-Eu zic sa ramânem la dumneavoastra…
-Poftim? Cum adica sa ramânem la mine?
-Nu, nu, ma refeream… adica sa nu ne tutuim, aia am vrut sa zic.
-Ah, desigur, îmi cer scuze. Un adevarat profesionist, am înteles. Deci, reveniti mâine si stabilim noi ce si cum facem.
-In ce privinta?
-Pai, sa vedem daca putem colabora. Trebuie sa cuget, sa vad ce anume mi-ar trebui. E posibil sa nu fie nimic, asa cum e posibil sa gasesc ceva la care v-as putea întrebuinta. 
-Ar fi excelent, da. Atunci, voi reveni. Tot pe la ora asta?
-Tot pe la ora asta. Multumesc. Va doresc o seara buna.
-De asemenea. Pe mâine.

Din usa, îi fac cu mâna omului cu bluza rosie si-i spun:
-O sa tin usa deschisa, ca sa gasiti drumul spre lift. A disparut iar neonul de pe palier. Probabil l-au luat copii, sa se joace de-a razboiul stelelor.

Brunetul se întoarce subit pe calcâie si zice, plin de energie:
-Daca vreti, pot sa rezolv!