Aniversare.

-Sunt foarte amărât, nu ţi-am găsit nimic.
-Nu-ţi face griji, am deja o grămadă de nimic.
-Da? Pot să văd şi eu? Dintotdeauna am fost curios să ştiu cum arată o grămadă de nimic.
-Din păcate nu ţi-o pot arăta. Nu o ţin aici.
-Dar unde?
-Nicăieri.

Tao?

Pe un drum, un june ucenic întâlneşte un bătrân maestru zen:
-Prea-înţeleptule, cum ajung la nirvana?
-Nu ştiu, şi eu sunt în trecere.

George, trăznitul junglei.

George este la a treia cafea în ultimele patruzeci şi cinci de minute. Îşi priveşte cu nerăbdare ceasul şi încearcă să împingă cu forţa minţii minutarul pe cadranul alb. Încercările sale sunt evident dejucate de imobilismul limbii metalice, care se încăpăţânează să arate ora trei şi un sfert după-amiaza. Încă două ore şi ceva până la sfârşitul conferinţei, îşi spune George, vărsându-şi cu un aer fatalist laptele în cafea şi aşezându-şi cana fierbinte pe genunchi, deasupra mapei negre de vinilin. 

Da, stimaţi participanţi, nu negăm evidenţa, sunt anumite dificultăţi. Se impune o rafinare atentă a modelului. Să ne oprim puţin asupra procedurilor de tratare. Putem interpreta datele în multiple feluri. Trei şi patruzeci şi cinci. O abordare exhaustivă este practic imposibilă. Această chestiune trebuie pusă în context. Permiteţi-mi să dau două exemple. Vă mulţumesc, domnule preşedinte. 

George priveşte în jur, căutând un sprijin moral, un zâmbet de simpatie, o frunte destinsă măcar. Publicul este însă foarte concentrat, îndreptându-şi ochii perechi-perechi către prezidiul din lemn de nuc. Subiectul este de o importanţă capitală, iar tematica generală una de mare actualitate. George simte cum îi apar broboane de sudoare pe frunte din cauza atmosferei fierbinţi din sala-amfiteatru. Programul nu mai prevede nicio pauză şi deja acele îngheţate ale unei crampe stomacale îi încearcă la maximum capacităţile de autocontrol şi de disimulare. Un scaun scrâşneşte acut pe podeaua cerată şi câteva duzini de sprâncene se încruntă în serie, oferind perspectiva unui stol de cocori albi zburând spre înalte zări academice. George se strânge cocoloş în scaunul său inconfortabil, ca un făt aşteptându-şi botezul în naosul unei biserici. 

Aş dori să vă supun atenţiei o chestiune mai delicată. Să ne oprim o secundă pentru a reflecta. Mă asociez antevorbitorului meu. Suntem departe de identificarea unei soluţii. Patru şi zece. Este vorba despre un proiect ce acoperă o arie largă de interese şi care este implementat cu o serie impresionantă de parteneri externi. Sunt bucuros să aflu că acest proiect ambiţios întruneşte aprobarea dumneavoastră unanimă. Vă mulţumesc tuturor pentru contribuţiile aduse. Deja? E doar cinci fără un sfert. Ţin să remarc spiritul constructiv al dezbaterilor. Ultima jumătate de oră o vom dedica unei sesiuni de întrebări şi răspunsuri. Ah! Aşa da. 

George ridică o mână în aer. Doreşte să ia cuvântul. Surprinzător, îl obţine. Doamnelor şi domnilor, stimate conferenţiar, mă puteţi împuşca direct în cap, vă rog? Aşa o să sufăr mai puţin. Vă mulţumesc pentru atenţie.

Tlaloc.

-O să plouă, spuse.
Şi dintr-odată cerul porni să-şi reverse stihiile peste lume.
-Cred că va dura, adăugă.
Şi ploaia se puse pe durat.

La capătul celălalt al oraşului, un bărbat de vârstă medie înainta precaut printre bălţile ce luaseră forma denivelărilor trotuarului. Era atât de concentrat în întreprinderea sa minuţioasă încât deseori atingea cu umărul sau chiar lovea în plin alţi trecători grăbiţi. Datorită vântului, umbrela neagră din pânză îi juca haotic deasupra capului, dezgolindu-i capul şi umerii şi expunându-l intemperiilor. Umbrela se balansa frenetic în aer, la rândul ei, lovind aleator alte umbrele ori oameni, vitrine, stâlpi de felinar şi indicatoare rutiere.

Pentru cineva destul de atent, aflat la adăpost, tot acest balet improvizat ar fi apărut ca o manifestare ilară a unui spirit ludic sau tulburat. Pe stradă, însă, nimeni nu părea a-i da atenţie omului cu umbrelă de pânză neagră, dacă nu ţinem seamă de câteva cuvinte mai puţin elegante aruncate în grabă printre dinţi.

Bărbatul înainta rapid, frenetic, cu o urgenţă mută şi eficientă.

Drumurile noastre toate.

Dupa ani de la absolvirea scolii, ei se întâlnesc:
-De ce nu a mers între noi?
-Pentru ca ma intimidai.
-De ce te intimidam?
-Pentru ca nu vorbeai niciodata.
-Nu vorbeam pentru ca ma intimidai.
-De ce te intimidam?
-Pentru ca vorbeai prea mult.
-Vorbeam prea mult pentru ca ma intimidai.
-De ce te intimidam?
-Pentru ca nu vorbeai niciodata.

E noapte în Madagascar.

Noaptea se aşternuse suverană peste atelierul auto autorizat RAR
Un domn cu miopie avansată se apropie de recepţionista roşcată

Am scris patru piese de teatru şi aş dori să le publicaţi
Vă rog să păstraţi liniştea aici ne ocupăm cu mai nimic
Dar toate dialogurile sunt savuroase şi proaspăt culese
Nu nutresc această dorinţă pe la noi nu trece tramvaiul

Lumina artificială intra rece în colţuri şi-n suflete fără fond
Un nudist săruta fierbinte fundul unei forme pe cimentul gol

Să nu uitaţi însă şi colţurile sufletelor
Dar nu înţeleg ce vreţi să-mi sugeraţi
Rozele sunt moi violetele sunt dulci
Niciodată nu voi da şpagă adio d-ră

Tăcerea se aşternuse suverană peste cooperativa agricolă
O femeie cu braţele pline de rozmarin strigă către grajduri

Vreau să mă iei sălbatic aici pe masa de sticlă
No stai binişor cucoană ca n-a intrat încă marfa
Nu-mi trebuie scenele astea goale ies în culise
Zău ouă nu mai avem carne ne bagă de mâine

Deasupra capetelor stelele clipeau complice pe cer
Un inginer de sistem repornea serverul legii morale

Revedere în sepia.

Cei doi băieţei alergaseră toată ziua prin parcurile cochetului orăşel montan. Epuizaţi după o zi petrecută în aerul ozonat al înălţimilor, ei înaintau tăcuţi, umăr lângă umăr, cu capetele plecate, pe strada care îi ducea acasă. În spate, tatăl celor doi urmărea îndeaproape ascensiunea sisifică a micuţilor, purtându-i cu privirea, cu gândul departe dar cu sufletul extrem de aproape.

Drumul avansa pieptiş – ultimii metri ce duceau către casă se cereau urcaţi în pantă abruptă – copiii resimţeau vizibil plumbul turnat în picioare de o zi plină – păşeau cu greutate, icnind subţire la fiecare pas.

Cu un zâmbet, tatăl le strigă din urmă:

-Greu la deal cu boii mici.

Cei doi copilaşi oftară sincron. Cel mai scund dintre ei răspunse cu năduf:

-Greu la deal cu boiul cel mai mic!

E-co-U.

-Te-ai gândit?
-La ce?
-La ce ţi-am zis.
-Ce mi-ai zis?
-Dacă te-ai gândit.
-La ce?
-La ce ţi-am zis.
-Ce mi-ai zis?

Violenţă domestică.

Doctorul meu de familie este o femeie. Mă examinează, mă pune să mă dezbrac de t-shirt, iar mă examinează, cu şi mai mare atenţie. Apoi îşi ridică ochelarii pe nas:

-Asta ce mai e? întreabă.

-Ce anume? îi zic, întorcând capul spre umărul stâng, pentru a observa la rându-mi zona de interes.

-Zgârietura asta de pe umăr. Cam urâtă…

-N-o văd. Chiar e urâtă?

-Chiar. De la ce e?

Mă gândesc, îmi reamintesc, zâmbesc în mine. Caut să dau un răspuns cât mai puţin penibil. Dulapul din baie? Stinghia de la căpătâiul patului? Portiera de la maşină? O baretă de la rucsac? Hmm…

-Violenţă domestică, răspund, într-un final.

Cu un surâs înţelegător, doamna doctor îşi aşază ochelarii în buzunarul de la piept al halatului şi se lasă pe spătarul scaunului:

-Dacă e domestică e bine.

Intersectie.

19.30, un club din oras, cenaclu literar.

Cu un pahar de vin rosu în mâna, barbatul brunet din ultimul rând se apropie de coltul unde serveam un piscot cu sampanie, încercând sa uit de durerea de picioare.
– Hei. Eu sunt Adrian. Poti sa-mi spui Adi.
– Imi pare bine. Eu sunt Diana. Poti sa-mi spui Diana.
Dam mâna si îl privesc. Adrian este îmbracat corect. Poarta blugi si un sacou negru, peste un t-shirt albastru. Este barbierit si are parul saten prins într-o coada la spate. Pe partea superioara a lobului urechilor Adrian are un strat de gel întarit, care îl face sa semene cu un elf. Privindu-i în trecere urechile îmi este mai usor decât de obicei sa zâmbesc, sa devin ‚bucuroasa de cunostinta’. Retragându-si mâna dreapta, usor umeda, el îsi drege vocea si reia:
– Deci, ce fel de scriitoare esti?
– Ce vrei sa spui?
– Adica ce scrii, ce gen literar abordezi? Stiu eu, poezii, romane, nuvele… Contribui la un blog, scrii la o revista?
– Scriu carti de dragoste.
– Ah. Si, ai si publicat vreuna?
– Da.
– Ceva cunoscut?
– Probabil. Da. Da, ceva cunoscut.
– Interesant. Sub ce nume ai publicat? Si cum se numeste cartea?
– Asta nu pot sa-ti spun.
– De ce?
– Eu zic s-o lasam asa.
– Eu zic sa n-o lasam. Este destul de incitant sa cunosti o femeie care chiar scrie romane de dragoste. De obicei ele le traiesc, nu le scriu.
– Serios?
– Am înteles ca sub pelerina tuturor acelor scriitoare de renume pe care le cunoastem de pe listele cu carti roz se afla de fapt câte un barbat. Si deseori un colectiv de scriitori barbati.
– Deci femeile nu scriu de fapt carti de dragoste.
– Ba scriu, doar spuneam ca dincolo de aparente lucrurile stau diferit.
– Dincolo de aparente pari a fi cam îngâmfat, domnu’ Adi.
– Imi pare rau daca ai înteles asta. Voiam doar sa spun ca…
– Si mie îmi pare rau. Uite, începe seminarul.
I-am zâmbit, l-am dat la o parte si am intrat în sala de conferinta. Cu coada ochiului, l-am întrezarit imobil în mijlocul holului, perplex, cu paharul de vin pe jumatate plin în mâna si urechile de elf stralucind în lumina lustrei de cristal. Mi-a parut un pic rau pentru el, dar faptul ca am putut sa ma reasez si sa-mi desfac bareta pantofilor m-a facut sa uit de orice neajuns.

Desculta, simt sub talpa ciorapilor de matase firul aspru al mochetei, ca o divina mângâiere. Cu o voce moale, cel care se recomandase drept coordonatorul atelierului anunta începerea sesiunii de discutii libere.
– …Dar înainte de aceasta as vrea sa îi urez un cordial bun-venit domnului Adrian Bandapar, celebrul scriitor român din exil. Datorita unei conjuncturi fericite, el se gaseste în tara pentru doua saptamâni si ne-a facut placerea sa ne onoreze cu prezenta sa în aceasta seara. As dori sa-i multumesc în nume personal ca a avut amabilitatea de a da un raspuns pozitiv invitatiei noastre de astazi.
Pfff. Cu fata îngropata în mâini, cu talpile picioarelor maturând mecanic mocheta, ma gândesc: te cam bâlbâi în lingusiri, maestre. Ma gândesc: Diano, ai comis-o. Sa nu-l recunosti pe Adrian Ban-da-par… ba sa-l iei si la misto! Totusi, al dracu’ si asta, macar putea sa se prezinte integral. Ca nobilii aia din romanele rusesti: gaspadin Ivan Rodion Semionovici Stepanovici Pulifrici, acolo, tot tacâmul. Stii cu cine ai de-a face. Eviti gafele.
Ssst. A început sa vorbeasca invitatul de onoare cu urechi de elf.
– Stimate doamne, dragi domni, desculte domnisoare, ma bucur sincer sa ma aflu asta-seara printre dumneavoastra. Domnul presedinte a avut gentiletea sa ma învite în acest cordial salon, unde mi-am petrecut si eu, dealtfel, ani buni ai vietii mele de adolescent, apoi de etern semi-adult pasionat de cuvinte, fermecat de literatura, obsedat de sensuri ascunse si mai ales de nonsensuri expuse. Stiti, desi anumite persoane ma considera un îngâmfat, eu…

Bine, Adrian. Bine. Mai vedem noi.